Ca de obicei înainte și după lege, mulți din cei cu „mâncărime” în ale scrisului și-au arătat talentele criticând legea antifumat în multe variante. Unii dintre ei poate că au făcut acest lucru din convingere, alții deoarece aceasta era comanda venită de la șefi. Am privit revista presei în ultimul an și am identificat nuanțe diferite, de la încercarea de a monta și regiza o reacție din partea masei de fumători până la inducerea unui conflict artificial fumători–nefumători–autorități. Am văzut multe acuzații însoțite de invective pentru cei care au apărat legea, care au fost numiți fie frustrați, fie decerebrați, fie sirieni. La un an de la intrarea în vigoare a legii continuă să apară astfel de articole, unele – surprinzător – cu conotații și implicații filozofice. Ultimul care m-a frapat poartă titlul: „Un mic fenomen de religie seculară” („Dilema veche”, din 27 aprilie), de Anca Manolescu, cercetător în domeniul antropologiei religioase. Deși recunoaște că nu dorește să polemizeze, pe tot parcursul pledoariei din articol afirmațiile sale atrag răspunsuri care se impun din partea celor care susțin și au susținut legea. Articolul începe în forță, atrăgând atenția că pictogramele de pe pachete s-au radicalizat, trecându-se la „tehnici hard”, de la degete tăiate la tumori spectaculoase. Probabil că autoarea, cercetătoare în alte domenii decât cele legate de sănătate, aflându-se în aceeași situație ca majoritatea românilor, nu cunoaște că aceasta este fața adevărată a efectelor fumatului.




Explozia diferitelor tumori – mă gândesc la prevalența cancerului pulmonar în România și în lume – este o imagine reală. Imaginile și scenariile sunt aceleași, ca și dramele individuale ale fumătorilor activi în suferință, dar și ale unora pasivi care plătesc același tribut. Deci avem imagini din viața reală pe care le-am ascuns până acum (vinovați fiind noi, medicii, și autoritățile care au izolat aceste imagini în spitale, în spatele zidurilor acestor lăcașe încărcate de suferință). Mesaje de genul „tutunul dăunează grav sănătății” nu ajută pe nimeni în condițiile în care la ora actuală știm că tutunul ucide, iar singurul lucru pe care l-au înțeles comercianții este de a pune pachetul în raft cu fața care nu conține imaginea „hard”. Realitatea? Aceste imagini lucrează, trezesc la realitate fumătorul, îi readuc aminte ce riscă și au un mesaj educațional nedisimulat conform principiului „o imagine face cât o mie de cuvinte”, pe care până acum industria tutunului l-a folosit din plin în reclame pentru a atrage tinerii să debuteze și să adopte statutul de fumător. În același timp, studiile științifice arată că imaginile reproducând consecințele dureroase ale tabagismului au efect, prin scăderea cu până la 5% a numărului de fumători. Ele creează un declic în mintea fumătorului, care, în până la 65% din cazuri, „ascunde” pachetul când se află în colectivitate.

Încercarea de a monta fumătorii este o altă idee încurajată de autoare în articol, aceasta făcând afirmația că propaganda antitabac a căpătat o conotație de „război sfânt laic”. Mă întreb dacă autoarea cunoaște istoria venirii tutunului în Europa și modul în care a reacționat biserica (inchiziția interzicând astfel de dependențe) sau mediul laic care la început folosea tutunul ca „panaceu universal”. Adus de Columb, acest aparent panaceu considerat inofensiv și-a dezvăluit „calitățile” ulterior, iar trecerea la producția industrială a permis „boomul” de recrutare de consumatori. În final, deși producătorii de tutun au ascuns că tutunul induce dependență, raportul Asociației chirurgilor americani a dezvăluit că dependența este reală și este indusă de nicotină. Mă întreb atunci de ce cartoful, un aliment util, repede adoptat, adus de același explorator din America, nu a indus un război laic asemănător de-a lungul secolelor?




Apoi, aceeași autoare spune că „exorcizarea” fumătorilor este realizată de lege, punându-i în cuști și scoțându-i în afara spațiilor sociale. Se pleacă, de fapt, de la o premisă greșită. Noi nu am început demersurile acestei legi românești cu gândul premeditat de a fi antifumător. Legea este antifumat. Până acum, fumătorii au făcut legea timp de secole: au fumat peste tot pentru că sunt dependenți de un drog (noi, cei din frontul antifumat, privim cu mai multă înțelegere decât suntem acuzați această sclavie față de nicotină), ostentativ, în spitale, restaurante, cafenele, baruri, mall-uri, în mașini, în fața copiilor, acasă. Totul s-a desfășurat fără discernământ, fără decență, dar cu consecințe ulterior dramatice nu doar pentru consumator, ci și pentru mulți dintre cei apropiați și dragi, expuși astfel, care făceau aceleași afecțiuni fără vreo explicație aparentă. Nu au fost în niciun caz, cum se susține în articolul amintit, alungați de această nouă lege; veleitățile acestei legi sunt, din contră, educative, formative, protective. Autoarea cade în aceeași capcană ca mulți alți pledanți împotriva acestei legi, afirmând că: legea noastră a ales cea mai dură variantă din legislația UE. Este greșit, nici pe departe nu suntem lideri în domeniu. Sunt multe țări care ne-au depășit, dacă mă gândesc la marii lideri din Uniunea Europeană (foști și actuali) precum: Irlanda, Franța, Scoția, Spania etc. Aceștia au strategii de ani de zile, coerente, de control al tabagismului, care au dat roade și au ajutat inclusiv fumătorii să înțeleagă că acest „concubinaj” încurajat anterior de o lege neeuropenizată, nerespectată și neaplicată a făcut un deserviciu real națiunii și familiei.

Se mai face referire, în articolul din „Dilema veche”, și la un gen de ideologie antiliberală progresistă care nu lasă loc de negociere. Întrebarea la care nu se răspunde ulterior este ce ar trebui negociat: reîntoarcerea la vechea lege, așa cum s-a încercat prin amendamente propuse care să amputeze definiția spațiului închis și să redeschidă drumul spre expunerea celor nevinovați? Se abordează și ideea legată de totalitarismul și interdicția impusă de această lege, uitându-se total de prețul plătit până acum în România prin numărul mare de români care mor zilnic din cauza acestui drog (echivalentul unui avion care se prăbușește zilnic). Este adevărat că acești decedați români, ca și milioanele similare de pe mapamond, au fost victimele absenței acestui totalitarism, ei neștiind că „un surogat cu înfățișare promițătoare” care se cheamă lege salvează vieți și nu-i lasă să meargă pe același drum „secular”, unde jumătate din fumători dispar după vârsta de 45 de ani.

Este interesantă discuția din articolul amintit legată de păcatul secular și păcatul religios. „Violentarea” fumătorului prin impunerea unei instanțe colective, „ciuntirea libertății individuale” sunt concepte vechi care se află demult în panoplia strategiei de apărare a marilor concerne de țigări. Deci nimic nou în adoptarea și susținerea unei politici de concern transnațional. Încercarea însă de a demonstra avantajul de abordare a păcatului în spirit religios, religie care respectă libertatea omului și nu încearcă să obțină perfecțiunea în această lume mă face să mă gândesc că fiecare meserie ar trebui să creeze un dialog unde să-și expună credința, iar argumentarea să depășească substratul filozofic, privind mai mult la realitate. Din păcate, dacă mă gândesc ce s-a întâmplat cu discuțiile legate de vaccinări, în care ONG-uri, mame preocupate și fețe religioase s-au exprimat despre valențele negative ale vaccinării, ajungându-se în 2017 la adevărate drame, cu sute de copii români care au făcut rujeolă, cu decese printr-o boală care nu punea probleme anterior, nu pot să nu am și eu o reflecție filozofică: articolul acesta este un exemplu tragic despre cum filozofia și dependența încearcă să învingă realitatea și cum inteligența devine, la rândul sau, influențată de adicție.